Indiscretii

Am inceput asa! Nu stiu de ce. Nu stiu cine e si de unde-mi trimite randuri. Dar am desenat impreuna un fel de corespondenta nocturna atunci cand barcile mele ies in larg mai tarziu ca de obicei.

Au urmat cateva zambete. De fapt niste emoticoane stangace, cum numai tastele stiu sa construiasca. Am aflat ca in orasul ei a inflorit liliacul si ca are glezne subtiri. Ii miros gleznele a liliac? Superb, ma tarasc! De mic tot visez ca voi saruta flori pe gura. Nu ma cunoaste dar imi scrie ca ii e dor de mine, imi spune pe nume. Si vine dinspre ea miros de lilliac. Curios. Vibratie. Tremur. Nu e totuna cu vibratie? Tu ce alegi?

Ce parte cred ca-i ating? Sunt iremediabil pierdut, nu stiu cum pleaca cuvinetele de aici si sub ce forma ajung. Dar povestea continua, e ireala. E jocul de-a nada si de-a prinsul de mijloc, de talie. Odata am reusit s-o intristez: “Tu crezi ca cine pleaca il lasa pe dar sau cine vine il aduce din noi insine? M-ai intristat, recunosc.” Facusem doar greseala sa ma pierd in ochii ei albastri si am dat inapoi, un singur pas, indeajuns sa intristeze o armata de ingeri asteptand. Intr-o buna zi ma voi unge pe gat, pe genunchi si pe talie cu sangele ei. Pleoapele mi le voi inrosi la fel de mult, nu o pot refuza.

Telegramele noastre merg mai departe, sunt cocori – obsesia mea cu gatul lung – ce mi s-au transformat de-a lungul anilor in pasari de noapte, de prada si de sprijin. Mi-a soptit ca ar face dragoste in ploaie. Astept de atunci sa-mi povesteasca despre liniile ude din palma ei, despre picaturile ce fac rand pentru a i se pune in maini, pe gat si pe spate. Poate ca o va face in curand, ma voi tine chiar si pe mine la curent.

“Cocorii danseaza mereu. Stiai? As vrea sa vii acum in clipa asta, sa-ti spun ceva.” Cum sa o contrazici cand eu le fac de foarte multi ani coregrafia?

Vine pe nepregatite. Din noaptea ei. Iar eu ma straduiesc sa-mi leg bine barcile si sa raspund asa cum pot fanteziei ce s-a legat. Vrea sa-i ofer mainile, sa-si puna ceva in mainile mele, iar eu sa mor confuz.

In noaptea asta m-a rugat sa-i povestesc despre barcile mele, asa, deodata. Poate ca sta ascunsa acolo, in orasul ei unde liliacul isi face de cap, sau pe dupa vreo veioza sfioasa, si vrea sa calatoreasca in apele mele.

Sa-ti povestesc: n-ar fi mai bine sa le inviti la tine in pat, pe intuneric, si sa-ti fosneasca singure la ureche, din vasle? Mi-e teama sa le fiu translator, au un limbaj aparte, sunt muscate de pesti si de crocodili, uneori tipa, alteori isi deschid lemnul pentru a se racori cu apa oceanului. Barcile nu sunt domesticite, mai ales astea de aici. Au un trup aparte, vanos si iute cand ai nevoie de ele… Dar sunt atat de senzuale cand te lasa sa le mangai. Cand voi fi mare vor fi barcile mele, deocamdata sunt chirias si-mi platesc darile cu sfiala.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu