N-ar strica putina lumina

Am totusi convingerea ca am fost acolo si ca mi-au vazut ochii tara aia pierduta, sunt sigur ca incepuse sa se destrame incetul cu incetul, ca oamenii ei se prelingeau pe strazi si-i lingeau cainii ca pe niste inghetate oferite gratuit. Ieseam foarte des din guri de metrou, de la rece la cald si invers, mirosea a boabe de cafea prajite strident si fierte cu rabdare, acolo am racit napraznic si pentru prima data am vazut cum se poate muri in cateva zeci de minute. Am fost aproape, ireal de aproape, ii atinsesem mainile reci si daca imi aduc bine aminte mi-a sters fruntea cu manecile negre ale pelerinei. Coasa si-o sprijinise de un perete, probabil ca nu a vrut sa ma sperie atat de mult. Da, am vazut tara aia, dar nu mai stiu cum se numeste. Stiu doar ca era cald iar in gurile de metrou se cobora foarte mult pe scarile rulante, un cavou urban cu mii de suflete plimbate in intestinele unui gandac cu multe vagoane. Daca ii vine cuiva ideea sa puna capace gurilor de metrou in plina zi? Uite-asa, o mana tembela sa puna lacat pe gurile alea si sa dea drumul la apa. Sobolani in galeata cu apa… Doar ca un pic mai ferchezuiti si cu labele pitite in sosete si pantofi. Dar tot ca niste sobolani ne-am inmuia…

Stiu, sunt sigur, am vazut-o. Dar nu mai stiu cum se numeste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu